Așa s-a potrivit (sau mai degrabă s-a nepotrivit) ca să văd laolaltă două filme care au rimat precum nuca în perete. Deși amândouă sunt filme bune, ceva obositor și bătrânicios se tânguie în ele ca o bocitoare ramolită. Biutiful (2010, în regia lui Alejandro Gonzalez Inarritu; prefer filmele anterioare ale acestuia – nu atât Amores perros, cât 21 de grame și Babel) și prețiosul, decadentul Institut Benjamenta (1995, în regia fraților gemeni Quay).
Cel dintâi (marcat de performanța actoricească a lui Javier Bardem – a cărui carieră este în ascensiune pe bună dreptate, căci, deși este un aprig actor de nișă, are, în același timp, o suprafață de star), prea angrenat în lumea marginalilor, fără o marjă de eroare altfel decât existențialist-minimalistă. Cel de-al doilea film – excesiv calofil, rafinat, kafkian, greoi și nu în ultimul rând cvasi-ininteligibil.
Filmele cele două sunt percutante undeva la nivelul cerebrului în destrămare și, totuși, e nevoie de paciență și efort ca să le urmărești; e necesară o dispoziție automacerantă și un ochi răbduriu, calm – pe care eu nu l-am avut.
A fost un eșec, din parte-mi, în ambele cazuri. M-au sufocat atât de tare încât a trebuit să beau un litru de apă după vizionare. Probabil ca să spăl neuronii arși.
